Relatiile dacilor liberi cu Imperiul Roman

Denumirea de daci are mai degtabă un sens geografic: locuitori ai Daciei;l in acest fel se exprimă chiar Ptolemeu, care notează în Geografia sa: “Locuiesc Dacia în partea cea mai de miazănoapte, dacă începem de la apus: anarţii şi teuriscii şi costobocii, iar dedesubtul lor vin predavensii şi ratacensii şi caucoensii, tot aşa, mai jos de aceştia sunt biefii, buridavensii şi cotensii şi mai jos de ei albocensii, potulatensii şi sensii, după care sunt, în partea cea mai de miazăzi, saldensii, ceiagiscii şi piefigii”. De fapt, aceste seminţii aparţin grupului tracilor nord-dunăreni; în chip paradoxal, dacii înşişi nu sunt menţionaşi altminteri de geograful alexandrin: înseamnă că la data când acesta îşi scria opera, denumirea de daci se impusese ca o denumire generală, pentru toţi locuitorii spaţiului vechii Dacii.

Dacii din vest sunt atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad; o importantă aşezare s-a cercetat şi la Medieşul Aurit (jud. Satu mare). Ei locuiau prin urmare în zona Crişanei, în Maramureş şi până în Slovacia. După înfrângerea regatului dacic, încetează şi aşezările fortificate de la vest şi nord de provincia romană, aşezările coborând în zona colinară şi de câmpie. Dacii din vest au fost permanent strâmtoraţi de sarmaţi, cu care sunt în contact (iar spre câmpia ungară chiar se amestecă), de seminţiile germanice (spre exemplu, la Medieşul Aurit dacii intră în contact cu elemente vandalice; vezi situaţia din necopolă) şi îndeosebi de romani (trupele provinciilor Daciei şi Pannoniei).

          În cursul evenimentelor de la graniţa de vest a Daciei de la sfârşitul domniei lui Traian, dacii liberi au rămas se pare linişiţi, nemaiavând forţa să întreprindă acţiuni războinice împotriva romanilor; este adevărsat că împăratul adrian poartă în câteva inscripţii titlurile de Germanicus, Dsacicus şi Parthicus - dar în aceste cazuri se se consideră că este vorba de atribuirea abuzivă a acestor cognomina triumphalia ale împăratului Traian şi urmaşului său.

Dacii liberi din vest şi-au păstrat o organizare politică şi militară proprie: dintr-o inscripţie de la Roma, aflăm că Zia, de neam dac, fiica lui Tiatus, era soţia regelui Pieporus al costobocilor; Tiatus era probabil un tarabostes dac, dacă nu cumva un descendenrt al casei regale a dacilor, scăpat din mâna romanilor.

Costobocii reprezintă ramura nord-estică a neamului traco-dacic; îi menţionează mai întâi Ptolemeu, Pausanias, Historia Augusta, Ammianus Marcellinus şi Lexiconul lui Suidas). Din punct de vedere arheologic, le este atribuită cultura Lipiţa, de caracter predominant dacic.

După evenimentele din jurul anului 170, asupra costobocilor pare să se aştearnă tăcerea. Probabil că, totuşi, nu au dispărut cu totul, ca dovadă că îi mai menţionează vag Ammianus Marcellinus (XXII 8,42). Anonimatul în care vor trăi de acum înainte se datorează faptului că, după aventura lor nefericită din 170, vor intra sub hegemonia altor vecini mai puternici.

Carpii. Numele lor se leagă, evident, de cel al Munţilor Carpaţi - atestaţi întâia dată abia de Ptolemeu, dar rădăcina o întâlnim încă la Herodot, care menţionează doi afluenţi ai Dunării, Kárpiß şi Alpiß, altfel neatestaţi (probabil o confuzie cu denumirile munţilor Alpi şi Carpaţi, prin urmare prima referire la Munţii Carpaţi), precum şi la Ptolemeu prin toponimul Kárpiß.

Carpii locuiau în special în zona subcarpatică şi Podişul Moldovei, unde s-au descoperit un număr foarte mare de aşezări (precum Poiana Dulceşti, jud. Neamţ, unde s-au cercetat 32 de locuinţe; Poieneşti, jud. Vaslui; Pădureni şi Vârteşcoi, jud. Vrancea etc.); locuinţele lor erau fie sub formă de bordeie, fie de suprafaţă. Nu există aşezări fortificate. Se cunosc de asemenea circa 50 de necropole carpice (unele pe lângă aşezări) în care s-au cercetat peste 1500 de morminte; cele mai multe erau de incineraţie, cu depunerea resturilor funerare în urne sau direct îngroapă.

Ocupaţiile sunt caracteristice pentru o populaţie sedentară: agricultura (atestată în special prin unelte agricole) şi creşterea animalelor, precum şi unele meşteşuguri (obţinerea fierului şi prelucrarea lui; olăritul) şi îndeletniciri casnice (în special ţesutul). Descoperirile arheologice (ceramica) demonstrează caracterul pregnant dacic al culturii carpice; în acest sens se poate invoca şi un fragment de vas descoperit la Borniş (com. Dragomireşti, jud. Neamţ), pe care s-a zgâriat în pasta arsă numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacică. Cum au subliniat toţi cercetătorii istoriei carpilor, civilizaţia lor materială reprezintă o formă evoluată a Latène-ului geto-dacic, cu unele influenţe sarmatice (spre exemplu vasele cu torţi zoomorfe) şi în special romane; se cunosc astfel pe teritoriul Moldovei numeroase descoperiri de amfore şi alte obiecte ceramice (în special opaiţe), obiecte de metal (fibule, catarame, chei), precum şi monede (piese izolate, dar în special tezaure monetare, provenind probabil din subsidii).

Anonimatul în care rămân până în secolul al III-lea p.Chr. se explică probabil prin faptul că ei trăiau încă sub tutela altor populaţii de la est şi nord-est de Carpaţi; aşa se face că nu apar între popoarele din aceste părţi care presează graniţele Imperiului Roman pe timpul împăratului Marcus Aurelius. Abia după înfrângerea costobocilor (în urma invaziei lor aventuroase, când au ajuns până în Grecia centrală, pe la anul 170), carpii au putut să-şi manifeste propria personalitate în spaţiul de la est de Carpaţi.

Carpii au rămas probabil liniştiţi până prin anul 138 - când izvoarele istorice îi scot în sfârşit din anonimat. Astfel, în biografiile împăraţilor Maximinus şi Balbinus  din Historia Augusta, aflăm că năvălitorii au pătruns pe teritoriul Dobrogei, căci dintr-o inscripţie din 238 (anul asigurat prin numele consulilor), aflăm despre un cetăţean întors din captivitate: [receptus] ex captivitate barbarorum; ei au fost se pare alungaţi deîndată de forţele romane. În acţiunile lor, carpii au colaborat cu goţii; de la Petrus Patricius (Istorii, 8) aflăm că Tullius Menophilus, guvernatorul Moesiei Inferioare, caută să-i dezbine, refuzând carpilor plata subsidiilor, deşi ei pretindeau că sunt “mai vrednici decât goţii”; în cele din urmă, “ei s-au retras înfuriaţi, şi timp de trei ani cât a condus Menophilus provincia, au rămas liniştiţi”.

Profitând de slăbirea apărării Daciei, ca urmare a plecării unor efective militare în campania orientală a împăratului Gordianus III, carpii se aruncă asupra provinciei (la începutul domniei lui Filip Arabul), distrugând castrele de pe limes transalutanus (cum arată cercetările de la Săpata de Jos şi Câmpulung-Jidova); invadatorii au pătruns se pare şi în Dacia Superioară, căci dintr-o inscripţie de la Apulum aflăm despre un locuitor al acestui oraş întors din captivitate (a Carpis liberatus). Atunci s-a refugiat la sud de Dunăre mama viitorului împărat Galerius, precum ne informează Lactantius (De mortibus persecutorum XIX 2). Se presupune că atacul a afectat şi Moesia Inferioară.

Împăratul Philippus, îndată după proclamarea sa (primăvara anului 214), se îndreaptă spre zona confruntărilor; un rescript din 12 noiembrie 245 arată că se afla într-o localitate numită Aquae, posibil în Moesia (Superioară), ori chiar în Dacia. După lupte grele, carpii sunt înfrânţi; istoricul Zosimos ne relatează: “Şi avnd loc o bătălie, barbarii n-au îndurat atacul, ci au fugit într-o cetate (froúrion), unde au fost împresuraţi. Văzând că aceia dintre ei care se împrăştiaseră în toate părţile se strâng laolaltă, au prins inimă. Ei năvăliră afară din cetate şi pe negândite se năpustiră asupra oştirii romane. Dar neputând ţine piept atacului maurilor, ei propuseră o înţelegere pe care Filip a primit-o uşor. Apoi acesta s-a retras”.

Carpii apar şi în anii următori luptând alături de alte populaţii din marea coaliţie a neamurilor “scitice”: sub Decius, sub Trebonianus Gallus şi eventual sub Gallienus. Unica menţiune a unei acţiuni independente a carpilor (deoarece goţii fuseseră zdrobiţi în 268 de împăratul Claudius II ) pare a fi de pe timpul împăratului Aurelian.

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor