Împăratul Domitian şi problema dacică

După un sfert de secol de linişte, focul războiului totdeauna latent la Dunăre reizbucneşte cu violenţă, după cum relatează Iordanes (Getica 76); „Pe când domnea împăratul Domitian, goţii [în realitate: geţii], de teama lăcomiei acestuia, desfăcură alianţa (foedus) pe care o încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze malul Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul roman, nimicind armatele şi pe comandanţii lor. În fruntea acestei provincii [este vorba de Moesia] era pe atunci, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi domnia o avea Dorpaneus; dându-se lupta, romanii au fost învinşi, lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce ţineau de imperiu”.

Poetul Statius denumeşte fapta dacilor „furie” (Silvae I 1,26: furores), „sminteală” (III 3,117: amentia). Dar din textul lui Iordanes, rezultă că motivul care-i îndemnase pe geţi (= daci) la desfacerea alianţei era teama de avaritia lui Domitian, care poate decisese reducerea stipendiilor plătite regilor barbari de la graniţele lumii romane. Probabil că această decizie era determinată în măsură însemnată de dificultăţi economice reale prin care trecea imperiul; a apăsat în balanţă şi impresia că subsidiile romane serveau la întărirea unui fost şi viitor inamic. În realitate, un regat clientelar puternic reprezenta un aliat de nădejde al Romei faţă de ameninţările continue din partea seminţiilor germanice şi sarmatice puse tot timpul pe jaf şi harţă.

În obştea istoricilor, dezbaterile în această privinţă continuă să fie aprinse şi în orice caz departe de a fi încheiate. Fapt este că dacii trec Dunărea, probabil pe gheaţă, în iarna anilor 85/86. Cum se exprimă Tacitus (Agricola 41,1), „acum nu se mai punea în discuţie hotarul Imperiului şi un mal, ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre” (nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione dubitatum). De la Iordanes (Getica, 77), aflăm în continuare: „Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domitian a plecat cu toate forţele sale în Illyricum şi încredinţând conducerea aproape întregii armate comandantului Fuscus şi câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre pe un pod de corăbii legate între ele”. De la alt autor târziu, Orosius (Adv. paganos VII 10,3-4), aflăm doar: „Războiul contra germanilor şi dacilor a fost dus de locţiitorii săi într-un mod atât de nenorocit pentru stat, precum şi el la Roma decima senatul şi poporul, iar la hotare armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite. Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic şi cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice [...]” etc.; din păcate, partea respectivă a Istoriilor lui Tacitus s-a pierdut. Din biografia împăratului Domitian, scrisă de Suetonius (VI 1), aflăm doar următoarele despre războaiele purtate în timpul domniei acestuia: „A întreprins expediţii, fie de voie, fie de nevoie; de voie, împotriva chattilor; de nevoie, una împotriva sarmaţilor, deoarece au măcelărit o legiune împreună cu comandantul ei, şi două împotriva dacilor: prima, după ce a fost înfrânt consularul Oppius Sabinus, iar a doua după înfrângerea lui Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă a războiului. Asupra chattilor şi dacilor a obţinut un triumf, după un şir de lupte cu rezultat schimbător, iar împotriva sarmaţilor n-a adus decât o cunună de lauri lui Jupiter de pe Capitoliu”. Vădit inspirat de acest text este Eutropius (VII 23,4): „El a întreprins patru expediţii: una împotriva sarmaţilor, cealaltă împotriva cattilor, iar două contra dacilor. Asupra dacilor şi cattilor a serbat un triumf; împotriva sarmaţilor a obţinut doar cununa de lauri. Totuşi a suferit multe înfrângeri în aceste războaie; căci în Sarmatia o legiune a fost nimicită împreună cu comandantul ei, iar consularul Appius Sabinus [eroare a autorului antic – în loc de Oppius Sabinus] şi prefectul pretoriului Cornelius Fuscus au fost ucişi de daci împreună cu marile lor armate”.

Relatarea războiului, extrem de lacunară, o găsim în Istoria romană a lui Cassius Dio (LXVII 6,1-6), care începe astfel: „Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost potriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal”. În Excerpta Valesiana se arată că Douras - fără îndoială identic cu Dorpaneus (Diurpaneus), menţionat de Iordanes - lăsase de bună voie domnia lui Decebal, deoarece era „foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător[...]”. Motivul abdicării lui Douras (Diurpaneus) poate fi vârsta înaintată a regelui, cum se crede de obicei. Dar nu este exclus ca fostul rege să fi plătit cu tronul neinspirata rupere a relaţiilor cu Roma, care a adus războiul pe pământul Daciei; că aşa stau lucrurile, pare să rezulte şi din faptul că, aflând de apropierea armatei romane în frunte cu împăratul însuşi, Decebal a trimis soli făgăduind pace.

Istoricul Cassius Dio relatează că Domitian a zăbovit o vreme într-un oraş (probabil Naissus, azi Niš), dedându-se unei vieţi de petreceri şi desfrâu. „Trimitea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea”. În realitate, se pare că împăratul a luat o serie de măsuri urgente şi destul de inspirate - cum s-a dovedit divizarea Moesiei, provincie prea întinsă şi prin urmare prea greu de apărat, în Superior şi Inferior .

Datorită unor surse epigrafice, aflăm numele primilor guvernatori ai celor două provincii. Guvernarea Moesiei Superioare a primit-o L. Funisulanus Vettonianus: fost consul (probabil în anul 78), care mai guvernase Dalmatia şi Pannonia; în calitate de guvernator al Moesiei Superioare, a fost decorat pentru participarea la războiul cu dacii. Guvernarea Moesiei Inferioare a fost încredinţată lui M. Cornelius Nigrinus Curiatius Maternus; el a fost decorat în două rânduri în războiul cu dacii, în 86 şi 88.

Înainte de a urmări desfăşurarea evenimentelor, vom mai stărui asupra unui amănunt: în ce zonă a limes-ului moesic a avut loc invazia dacilor din iarna anilor 85/86? Fără a cunoaşte exact situaţia apărării Moesiei, este destul de sigur că ea se baza pe câteva legiuni (I Italica la Novae, V Macedonica la Oescus, VII Claudia la Viminacium, probabil şi V Alaudae), precum şi trupe auxiliare; cum se vede, grosul trupelor romane era masat în faţa Olteniei şi Banatului, menite a feri Moesia de un eventual atac al dacilor din munţi. Punctul slab al apărării romane era în sectorul dobrogean al Dunării - şi credem că tocmai pe aici s-a produs invazia dacică din 85/86. Am emis ipoteza că în aceste părţi şi-a pierdut viaţa consularul Oppius Sabinus, poate acolo unde ulterior se va ridica complexul de monumente comemorative de la Adamclisi; dar despre acestea va mai fi vorba în altă parte.   

În urma unor lupte grele (vezi în acest sens Orosius), probabil în tot cursul anului 86, invadatorii au fost aruncaţi peste Dunăre; de la Eusebius (Chronicon, 190, 15 i) aflăm că în anul 86, Nasamones et Daci dimicantes adversum Romanos victi - „nasamonii [un neam african] şi dacii, care luptau împotriva romanilor, au fost învinşi”. Apoi, mai aflăm de la Suetonius (Domitianus VI 1) şi Cassius Dio (LXVII 6,5), împăratul a încredinţat comanda războiului lui Cornelius Fuscus. Iordanes adaugă: „şi câtorva bărbaţi aleşi”, fără a le aminti numele; doi dintre aceştia trebuie să fi fost guvernatorii Moesiilor amintiţi mai înainte.

Văzând că oferta-i de pace este dispreţuită, Decebal hotărăşte să facă faţă situaţiei cu trufie; Cassius Dio relatează în acest sens următoarele (LXVII 6,5): „Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de înfruntat mari nenorociri”.

Dacă relatarea istoricului antic este reală, înseamnă că orgoliul roman a fost grav rănit; căci intempestivul Fuscus se aruncă fără precauţie asupra dacilor. În primăvara anului 87, armata romana trece Dunărea pe un pod de vase - eventual cel identificat de D. Tudor, între Vadin şi Orlea - , urcând apoi pe Olt în sus. S-ar putea, de asemenea, ca armata romană condusă de Fuscus să fi trecut Dunărea pe la Drobeta; aici, lângă Schela Cladovei, s-a identificat un mare castru cu val de pământ (650 x 576 m; 37,44 ha), care a servit fără îndoială pentru adăpostirea unei armate ce abia debarcase (acum ori mai târziu, în timpul expediţiei lui Traian). De aici, armata romană a putut înainta prin zona de dealuri subcarpatice ale Mehedinţilor, trecând râul Motru şi atingând Jiul la Porceni (com. Bumbeşti, jud. Gorj), unde se cunoaşte alt castru cu val de pământ de dimensiuni apreciabile (234 x 156 m); apoi, în continuare, va fi intenţionat să treacă munţii, prin pasul Vâlcan, îndreptându-se spre Sarmizegetusa regală.

În aceste împrejurări grele pentru patria sa, Decebal îşi pune în valoare calităţile de strateg militar, aşa cum apar în caracterizarea ce i-o face Cassius Dio; retrăgându-se din calea invadatorului, îi pregăteşte o cursă (se crede că regele a lăsat pe imprudentul general roman să se aventureze între munţi) şi îi atacă pe neaşteptate. „Atunci goţii <geţii, dacii>, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme şi chiar din prima ciocnire îi înving pe romani, iar comandantul Fuscus fiind ucis, jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor”, scrie Iordanes (Getica 78); apoi imediat, în continuare: „Pentru dobândirea acestei victorii mari ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică «anzi» şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor” (magnaque potiti per loca victoria iam proceres suos, quorum quasi fortuna vincebant, non puros homines, sed semideos id est Ansis vocaverunt). Din păcate, textul lui Cassius Dio, care prezenta desfăşurarea războiului, este pierdut; dintr-un fragment din cartea LXVII se mai păstrează doar propoziţia: „cei care erau în expediţie cu Fuscus cerură să-i conducă la luptă”. De la acelaşi istoric mai aflăm că, după înfrângerea dacilor din 102, împăratul Traian „a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele, maşinile de război cucerite, precum şi steagul (shmeîon) luate de la Fuscus (Cassius Dio, LXVIII 9,3) (se crede că este vorba de stindardul legiunii V Alaudae).        

          Dezastrul lui Fuscus a produs o puternică impresie la Roma. Într-una din satirele sale (IV, 111-112), Iuvenal scria despre Fuscus că îşi păstra măruntaiele pentru vulturii din Dacia (qui vulturibus servabat viscera Dacis / Fuscus marmorea meditatus proelia villa); într-o scolie la această satiră, se notează: „Fuscus, comandantul armatei lui Domitian, a murit în Dacia.<Poetul> îl blamează, deoarece acesta, trăind într-un lux nemăsurat, întreprindea acţiuni războinice doar în toiul plăcerilor”.

          Dar în anul următor, romanii reiau ofensiva. Comanda operaţiunilor o are de data aceasta Tettius Iulianus, fost consul, un general prudent şi experimentat; el era un veteran al războaielor de la Dunăre, cunoscând bine ţara dacilor împotriva cărora era trimis. De aceea a ales, se pare, calea de înaintare prin Banat. Relatarea evenimentelor, din păcate prea concisă, o găsim iarăşi la Cassius Dio (LXVII 10,1-3; excerptele lui Xiphilinus): „În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente demne de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri, luă pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezina ('Ouezínaß), care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca romanii să creadă că sunt soldaţi romani şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat”. Locul bătăliei a fost identificat ipotetic de istoricii moderni cu Poarta de Fier a Transilvaniei.

          Cam în acelaşi timp, împăratul a organizat o expediţie de pedepsire împotriva cvazilor şi marcomanilor: „Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia ca să lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care îi trimiseseră pentru a doua oară” (Cassius Dio, LXVII 7,1). Dar, relatează în continuare acelaşi istoric (7,2-3): „Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el <Domitian> îl refuzase mai înainte, deşi <regele> i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvântul că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap - ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor le împărţi onoruri şi bani”.

          Carl Patsch credea că marcomanii erau în relaţii clientelare cu romanii încă din anul 69; refuzul de a-l ajuta în războiul contra dacilor a determinat venirea împăratului în Pannonia. Ca şi Decebal în 86, marcomanii au trimis soli, ale căror explicaţii se pare că nu l-au satisfăcut pe împărat. Repetarea ambasadei l-a înfuriat însă pe Domitian, care a ucis solii de pace. Dar trupa romană trimisă peste Dunăre a fost înfrântă de marcomani (Cassius Dio).

          Cassius Dio afirmă că Decebal a primit propunerea de pace deoarece „era la mare strâmtoare”, probabil în urma înfrângerii de la Tapae şi - după Patsch - datorită unor mişcări separatiste în Dacia. În realitate, Decebal a ştiut să iasă cu bine din înfrângere. El a întârziat în chip diplomatic să încheie pacea, pentru a obţine maximum de avantaje posibile; cel puţin aşa reiese din afirmaţia poetului Statius, când se adresează lui Domitian (Silvae I, 1,80-81: tu tardum in foedera montem longo Marte domas, „tu supui muntele care întârzie să încheie un tratat după un război îndelungat”). Din acelaşi motiv, regele se eschivează să vină personal să-l întâlnească pe împărat.

          Solia dacă este confirmată de o epigramă a lui Martial (Epigr. V, 3,1-6), în care ni se dezvăluie identitatea lui Diegis, ca fiind fratele regelui Decebal:

Accola iam nostrae Diegis, Germanice, ripae

          a familis Histri qui tibi venit aquis,

          laetus et attonitus visu modo praeside mundi,

adfatus comites dicitur esse suos:

          “Sors mea quam fratris melior, cum tum prope fas est

          cernere, tam longe quem collit ille deum”

          „Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine, a venit să te vadă, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii, se zice că acesta ar fi spus celor ce-l însoţeau: Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit să privesc atât de aproape pe zeul pe care el îl cinsteşte atât de departe”.

Acelaşi poet face aluzie într-o altă epigramă (VI 10,7) la ceremonia aşezării diademei pe capul lui Diegis (tantis supplicibus tribuit diademata Dacis, „aşa-i el [Domitian] când dă diademe dacilor care îl roagă”), despre care vorbeşte şi Cassius Dio (LXVII 6,1).

          Desigur, versurile citate sunt ale unui poet patriot, menite să consoleze orgoliul rănit în urma unor înfrângeri şi a unei păci care pentru mulţi romani trecea drept ruşinoasă. Dacă Diegis va fi rostit cu adevărat vorbele consemnate de poet - dar cu precizarea: „se zice că ar fi spus celor care-l însoţeau”! -, ele pot fi cel mult luate ca o exprimare în termeni diplomatici din partea fratelui regelui, de la care va fi primit „instrucţiuni” să obţină maximum de avantaje la care Decebal putea spera în urma înfrângerii suferite. Şi, într-adevăr, pacea a fost avantajoasă, mai avantajoasă decât va fi sperat poate Decebal. Cassius Dio (LXVII 7,3) ne informează că împăratul „cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu mai multe”.

          De la acelaşi istoric mai aflăm că împăratul a împărţit onoruri şi bani; ştirea este confirmată de o serie de descoperiri epigrafice. Astfel, în afară de guvernatorii celor două Moesii, menţionaţi mai înainte, inscripţiile mai amintesc: un tribun militar şi doi centurioni ai legiunii V Macedonica, un centurion al legiunii II Adiutrix, un stegar al călăreţilor din legiunea VII Claudia, un centurion al cohortei XIII urbana de la Carthagina, prefectul unei ale necunoscute şi al unui steag (vexillum) de pretorieni; fie şi simpla lor enumerare ne încunoştinţează despre forţele militare angajate în războiul cu dacii. Dintre alte trupe, se presupune că că a participat la lupte legiunea V Alaudae, care ar fi pierit în dezastrul lui Fuscus.

          „Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el”, ne mai informează Cassius Dio (LXVII 7,3). De la poetul Statius (Silvae V, 1,127-129) pare să reiasă că Domitian a fost însoţit în campanie de şeful biroului de corespondenţă (ab epistulis), ceea ce ar face plauzibilă afirmaţia lui Cassius Dio despre confecţionarea acestui fals. Oricum, scrisoarea trebuie să fi existat (vezi astfel Martial, Epigr. IX, 35,5: verba ducis Daci chartis mandata resignas:„desfaci sigiliul de pe răvaşul conducătorului dac”), iar aşa-zişii soli trebuie să fi fost daci autentici, poate nişte nobili disidenţi filoromani.

          Asupra dacilor, Domitian a sărbătorit un triumf; despre acesta ne informează Statius (Silvae III 3,118: magno gens est damnata triumpho, „neamul lor a fost condamnat să ne dea prilejul unui mare triumf”), Martial (Epigr. V 19,3; VI 4,2 şi 10,8), Suetonius (Domit. VI 1), Cassius Dio (LXVII 7,4: „Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese imperiul în stare de robie”), Pliniu cel Tânăr (Panegyricus 11,4: „un împărat despre a cărui înfrângere nu există altă dovadă mai sigură decât înfrângerile pe care le serba”), Eusebius (Chronicon 191, 9 b, anul 90: Domitianus de Dacis et Germanis triumphavit), Eutropius (VII 23,4: vezi textul citat în legătură cu campaniile lui Domitian), Orosius (Adv. paganos VII 10,5: Domitianus tamen pravissima elatus iactantia sub nomine superatorum hostium de extinctis legionibus triumphavit, „totuşi Domitian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor, triumfa pentru legiunile distruse”; cf. Pliniu cel Tânăr).

          „Victoria dacică” a fost trâmbiţată de o serie de linguşitori, „cea mai rea specie de duşmani” (pessimum inimicorum genus, laudantes), cum îi denumeşte Tacitus (Agricola 41,1). Dar împăratul nu şi-a luat niciodată titlul triumfal, pe care din linguşire i-l acordă Martial (în prefaţa cărţii a VII-a a epigramelor) şi Iuvenal (Satirae VI 205). Statius vorbeşte de „dacii alungaţi din muntele care conspiră împotriva noastră” (coniurato deiectos vertice Dacos:Thebais I 1,20) şi de blândeţea împăratului, „care lasă dacilor muntele lor” (Silvae III 3,169; quaeque suum Dacis donat clementia montem). Dar Martial avea fără îndoială dreptate când indirect proclamă binefacerile păcii: „copilul dac să nu se teamă de armele împăratului” (Epigr. I 22,6: non timeat Dacus Caesaris arma puer).

În general, istoricii moderni privesc pacea din anul 89 ca pe una de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Greu de spus dacă romanii erau atunci în stare de un nou efort militar pentru a-i îngenunchea pe daci; în orice caz, nu erau dispuşi să-l facă. Este mai logic a accepta că Domitian nu a dorit să se îndepărteze de doctrina augusteană a sprijinirii imperiului pe graniţe naturale şi deci să nu depăşească Dunărea. Pe de altă parte, Decebal era conştient că pentru ţara sa, o ameninţare permanentă o reprezentau şi neamurile din jur - precum sarmaţii iazygi cuibăriţi în pusta pannonică ori fraţii acestora roxolani care trăiau la răsărit de Dacia, ca şi unele seminţii germanice din nord-vest, care râvneau la pământurile dacilor. Ca rege aliat al Romei, cu sprijin financiar şi chiar militar roman, Decebal putea face faţă mai uşor acestei primejdii. În spiritul tratatului (foedus) se înscrie şi permisiunea dată ca o trupă romană, condusă de fostul primipil C. Vellius Rufus, să treacă prin regatul lui Decebal (per regnum Decebali, regis Dacorum) pentru o expediţie contra barbarilor de dincolo de Dacia.

Pacea a adus linişte şi în provinciile ce fuseseră afectate de năvala dacilor; cel puţin aşa pare să reiasă dintr-o altă epigramă a lui Martial (VI 76,1-6), „epitaful” lui Cornelius Fuscus:

Ille sacri lateris custos Martisque togati

credita cui summi castra fuere ducis,

hic situs est Fuscus. Licet hoc, Fortuna, fateri:

non timet hostilis iam lapis iste minas;

grande iugum domita Dacus cervice recepit

et famulum victrix possidet umbra nemus.

„Fuscus, care a fost păzitorul unui personaj sfânt, al zeului Marte îmbrăcat în togă, căruia i-a fost încredinţată tabăra comandantului suprem, odihneşte aici. Putem s-o spunem cu glas tare, Fortuna, lespedea aceasta nu se mai teme de ameninţările duşmanului. Dacul a primit pe grumazul său înfrânt un mare jug, iar umbra victorioasă stăpâneşte pădurea înrobită”.

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor