Exploatarea miniera in Dacia romana

Domeniul cel mai important este cel al exploatării aurului. Această activitate a fost pusă (repusă) în funcţiune îndată după organizarea provinciei; întreruptă temporar în perioada invaziilor sarmato-germanice din timpul lui Marcus Aurelius, exploatarea minelor de aur va fi reluată după trecerea primejdiei. Ţinutul minier din Munţii Apuseni se afla în patrimoniul împăratului; cele mai cunoscute exploatări (aurariae) erau la Ampelum (Zlatna; centrul administraţiei miniere), Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Brucla (Aiud). Administraţia era încredinţată unui procurator aurariarum; primul cunoscut este M. Ulpius Hermias, libert al lui Traian, dar ulterior titularii acestui post sunt numiţi dintre cavalerii romani. Ei aveau în subordine funcţionari mai mărunţi (tabularii, adiutores tabularii, dispensatores, scribae etc.), liberţi sau sclavi - lib(erti) et familia et leguli aurariar(um).

          Lăsând la o parte culegerea aurului din nisipul aurifer, cea mai rentabilă metodă de exploatare era prin galerii (cuniculi) şi puţuri (putei, putea); munca grea din minele de aur este descrisă de unii autori antici (Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân), fără a avea totuşi în Dacia amploarea şi aspectul tragic comunicat de aceştia. Aceste galerii atingeau 150-160 m, dar filoanele bogate se aflau între 300-500 m. Asemenea galerii se conservă până în zilele noastre la Roşia Montană (în unele din ele s-au descoperit cunoscutele tăbliţe cerate cu scriere cursivă); în alte locuri s-au identificat urmele unor bazine săpate în stâncă pentru strâns apa necesară spălării minereului zdrobit (la Vulcoi-Corabia, Muntele Barza lângă Zlatna) sau ale altor instalaţii (roţi pentru scoaterea apei din mină). Exploatarea se făcea de către mineri specializaţi, unii aduşi special în acest scop din Dalmatia: Pirustae (la Alburnus Maior ei formează un cartier: vicus Pirustarum), Baridustae, Maniates , Sardeates; în zona auriferă (în special la Alburnus Maior) se cunosc aproape 80 de nume illirice (circa jumătate din numele illirice din Dacia). Alţii erau angajaţi temporar; astfel, într-o tăbliţă cerată aflăm cum un om liber îşi închiriază forţa de muncă unui aurarius, numit şi conductor („arendaş”), pe timp de 5 luni, pentru suma de 70 de denari. Nu deţinem însă dovezi că s-ar fi lucrat şi cu condamnaţi (damnati ad metalla), ori că în galeriile înguste s-ar fi folosit copii. De asemenea, nu este clar ce acoperă denumirea de legulus („culegător”), dar din contextul epigrafic ar rezulta că sunt mai degrabă mici antreprenori (conductores: vezi tăbl. cer. X-XI) decât lucrători propriu-zişi.

          Odată cu aurul se exploatau şi alte metale neferoase (argint, cupru, uneori şi plumb); asemenea exploatări s-au mai semnalat şi în Banat (la Dognecea, Sasca Montană şi Surducul Mare - unde Tabula Peutingeriana VII 3 înregistrează toponimul sugestiv Centum Putea: „o sută de puţuri”).

          Despre exploatarea fierului suntem dimpotrivă mai puţin informaţi. O inscripţie de la Teliucul Inferior (jud. Hunedoara) ne face cunoscuţi, pe timpul lui Caracalla, doi conductores ferrariarum; înseamnă că la începutul sec. III, exploatările de minereu de fier din Dacia erau încă exploatate prin arendaşi (în alte provincii, de pildă în Dalmatia şi Gallia, minele de fier, ferrariae, erau exploatate prin procuratori imperiali), poate şi datorită productivităţii (rentabilităţii) mai reduse a acestui gen de exploatări miniere din Dacia. Alte exploatări s-au mai constatat în diferite locuri din jud. Hunedoara de azi (Ghelar, Hunedoara, Ruda) şi din Banat. Fierul prelucrat în bare era destinat să acopere nevoile interne ale provinciei şi în special cele ale armatei. O inscripţie de la Apulum ne face cunoscuţi doi conductores armamen(tarii), probabil arendaşi (antreprenori) ai arsenalului de arme al armatei.

          O bogăţie importantă a Daciei o reprezentau salinele; în chip sugestiv, pe drumul de la Apulum la Potaissa, Tabula Peutingeriana (VIII 2) menţionează o localitate cu acest nume (Salinae). Acestea aparţineau tot domeniului imperial, fiind arendate unor conductores (uneori această arendă este asociată şi cu altele), precum: C. Iulius Valentinus, c(onductor) salinar(um) (Sânpaul, jud. Harghita), P. Aelius Maurus, conductor pascui et salinar(um) (la Micia), P. Aelius Strenuus, conduc(tor) pascui, salinarum et commercior(um) (la Apulum; ultima menţiune ar însemna, după unii istorici, că avea şi dreptul de a vinde sarea). Sarea era probabil exportată şi în provinciile vecine (îndeosebi în Pannonia).

          Un loc important deţineau în viaţa provinciei carierele de piatră. Pentru exploatarea marmurei, exista o carieră la Bucova, folosită pentru monumentele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe drumul dintre Aquae şi Germisara, Tabula Peutingeriana (VIII 1) menţionează localitatea Petrae, identificată aproape de cariera de la Uroiu (lângă Simeria), de unde se extrăgea augit-andezit folosit pentru executarea a numeroase monumente sculpturale de la Sarmizegetusa şi Micia. În aşezările de câmpie, piatra era mai rară (la Romula şi Sucidava, spre exemplu, provine mai degrabă de peste Dunăre), de aceea şansa ca monumentele romane să ajungă până la noi este mai redusă (în cursul evului mediu şi în epoca modernă, multe dintre ele au pierit în cuptoarele de var). Urme ale exploatărilor în cariere s-au păstrat în multe locuri până în epoca modernă.

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor