Cauzele războaielor dintre daci şi romani

Studierea cauzelor acestor războaie ar părea superfluă, având în vedere conflictul perpetuu, de secole, dintre romani şi populaţiile transdanubiene. Totuşi, nici una din confruntările anterioare nu a avut amploarea celor două războaie dacice ale lui Traian şi nu au avut scopul - sau un scop atât de clar definit - precum acela al lui Traian: de a transforma Dacia în provincie romană.

Încercand a desluşi cauzele acestor războaie, este drept a da mai întâi cuvântul celor vechi; din păcate, cunoaştem numai opinia cuceritorilor, chiar şi aceasta din două surse depăşind un secol între ele.

Astfel, referindu-se la lipsa de bărbăţie a lui Domitian, Pliniu cel Tânăr (Paneg. 11,4) afirmă despre daci: “Prin urmare au prins curaj, au scuturat jugul şi nu mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră şi nu mai încheiau nici măcar un armistiţiu decât pe picior de egalitate şi ca să primească ei condiţiile noastre, trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor”. Desigur, autorul roman exagerează mult când afirmă că dacii se războiau cu intenţii anexioniste. Pe de altă parte, nu s-ar putea afirma că Dacia lui Decebal ar fi stat în calea politicii de expansiune a Romei, fie şi pentru faptul că după ce romanii atinseseră linia Dunării sub împăratul Augustus, nu o depăşiseră cu intenţia de a face noi anexiuni teritoriale.

Faptul că Decebal, diplomat abil, ştiuse să întoarcă sorţii izbânzii în favoarea sa şi să utilizeze ajutoarele romane în scopul întăririi stăpânirii sale, nemulţumeau pe Traian: “Deoarece, dacă un rege barbar a ajuns până într-acolo cu neruşinarea şi nebunia sa, încât să merite mânia şi indignarea ta [...], scrie Pliniu cet Tânăr (Paneg. 16,5). Mai moderat şi mai lucid, Cassius Dio (LXVIII 6,1) scrie despre Traian: “Cugeta la cele săvârşite de acesta şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”.

Rezultă din aceste texte că principala cauză de îngrijorare era creşterea puterii geţilor. Imperiul avea experienţa gravă a prezenţei unui vecin puternic la graniţele sale orientale: regatul partic, care ameninţa continuu posesiunile romane din Orient. Două regate puternice în coastele imperiului reprezentau o ameninţare permanentă şi mai ales de perspectivă; deşi n-o spun, contemporanii erau conştienţi de acest dublu pericol, cât se poate de real: dovadă că Decebal a încercat, cum se va vedea, să intre în relaţii cu regele parţilor pentru o cooperare militară antiromană. Dovadă iarăşi că, după Dacia, Traian a hotărât să lichideze şi regatul parthic, duşmanul cel mai de seamă al Romei după Carthagina.

Celălalt motiv invocat de istoricul antic - sumele de bani anuale plătite ca subsidii - nu poate fi apreciat cu justeţe, dată fiind imposibilitatea de a evalua cuantumul acestora. Se poate crede că, pe ansamblu, plata acestor subsidii către diferiţi prinţi barbari reprezenta o povară financiară apreciabilă, de aceea nu o dată împăraţii romani au procedat la reducerea lor. Probabil că nu este doar o figură de stil afirmaţia lui Iordanes că dacii desfăcuseră alianţa, fiindcă le era teamă de avariţia (zgârcenia) lui Domitian (Getica 76). Foarte probabil că Traian însuşi a procedat la o scădere a stipendiilor către unii barbari, căci, la venirea pe tron, viitorul împărat Hadrian trebuie să ţină seama de nemulţumirea regelui roxa\olanilor, care se plângea de micşorarea stipendiilor (qui de imminutis stipendiis quaerebatur: Hist. Aug., Hadr. 6,6). Probabil că tăierea subsidiilor producea reacţia celor afectaţi, cum procedează dacii lui Dorpaneus, sau roxolanii de care aminteam mai sus.

Fără îndoială, acestea reprezentau motive serioase, iar ele au atârnat mult în cumpănă în propaganda imperială în jurul problemei dacice. După cum credem că este clar, atât Augustus, cât şi, mai recent, Domitian şi-au dat seama de dificultatea cuceririi, dar mai ales a menţinerii unei noi provincii; se ştie doar că Hadrian, abia urcat pe tron, era hotărât s-o abandoneze. Se pare că însuşi Traian a ezitat în luarea unei decizii, cu atât mai mult cu cât a avut de înfruntat şi opoziţia senatului.

Motivele expuse de autorii antici erau, chiar şi numai ele, suficiente pentru a justifica războiul. Dar anexarea Daciei avea în vedere intr-o măsură la fel de însemnată - dacă nu chiar mai mare - prada de război şi exploatarea bogăţiilor Daciei. Aceasta era şi o justificare pentru riscul campaniei, menită să atenueze opoziţia celor ce îndemnau la prudenţă. Era vorba de tezaurul dacic şi de aurul munţilor (exagerate probabil cu intenţie), de alte bogăţii ale subsolului, dar, totodată, de veniturile în perspectivă ale exploatării intensive a resurselor agricole şi animaliere ale viitoarei provincii.

Într-o măsură, a tras în cumpănă şi personalitatea împăratului: militar înăscut, unul din cei mai de seamă comandanţi de oşti pe care i-a dat Roma. Cel puţin în cazul expediţiei contra parţilor, este limpede că Traian dorea să imite pe Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului..

În ce-l priveşte pe Decebal, el şi-a dat seama, desigur, de schimbarea de orientare în politica romană odată cu urcarea pe tron a lui Traian. Probabil că el a folosit la maximum resursele băneşti şi materiale puse la dispoziţie de Domitian pentru a întări forţa de apărare a regatului său. Nu avem însă nici un motiv să credem că a provocat în vreun fel pe romani, afară doar prin faptul că “puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit” (Cassius Dio, LXVIII 6,1). El a respectat fără îndoială “în ;litera lui” pactul cu Domitian. Chiar când Traian îi taie subsidiile, nu se produce o reacţie din partea lui Decebal, cel puţin izvoarele antice nu ne lasă să înţelegem aceasta. 

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor