Asezari in Dacia romana

Deşi descoperirile arheologice ne fac cunoscute un număr apreciabil de aşezări, cunoştinţele noastre privitoare la toponimia antică a Daciei romane sunt destul de sărace: abia dacă ating 80 de atestări. Principalele izvoare sunt Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu (44 de aşezări, dintre care doar jumătate sunt menţionate şi de alte surse, putând fi astfel identificate topografic; dar o parte datează din perioada anterioară provinciei sau chiar erau situate extra fines provinciae), Tabula Peutingeriana (acest itinerariu redă imaginea Daciei din prima jumătate a secolului al II-lea) şi Cosmografia anonimului din Ravenna (sec. VII). O bună parte apar şi în izvoarele epigrafice (sau numai în acestea), permiţând identificarea lor geografică.

          Dintre aceste toponime, cele mai multe sunt de origine autohtonă: Acidava, Agnaviae (Acmonia), Aziziz, Alburnus (Maior), Ampelum, Apulum, Arcidava, Arutela, Brucla, Buridava, Cedonia, Cumidava, Darnithitum, Dierna, Drobeta, Deusara, Gaganae, Germisara, Immenosum (Maius), Masclianae, Micia, Partiscum, Pelendava (Pelendova), Porolissum, Potaissa, Ranisstorum, Resculum, Rucconium, Rusidava, Sacidava, Saldae (?), Samum, Sarmizegetusa, Singidava, Tibiscum. Alte toponime sunt în schimb de factură romană (unele create pe baza unui toponim sau hidronim autohton): Ad Batavos, Ad Mediam, Ad Mutrium, Ad Pannonios, Alburnus Maior („de Sus”; deci exista şi un Alburnus Minor), Angustia („locuri strâmte”: trecătoare) (Breţcu), Aquae (€Udata la Ptolemeu, azi Călan; în Dacia existau şi alte locuri cu ape vindecătoare, numite probabil tot Aquae), Blandiana, Castra Nova, Castra Traiana, Centum Putei; câteva castella ale minerilor dalmatini (v. mai departe); Certiae, Largiana, Optatiana, Petrae, Pons Augusti (Zeûgma la Ptolemeu), Pons Aluti, Pons Vetus, Praetorium (două aşezări omonime: la Copăceni pe Olt şi la Mehadia), Resculum, Romula, Salinae, Ulpianum. Trebuie menţionat că niciunul din aceste toponime nu s-a perpetuat în toponimia medio-modernă (românească); situaţia este în bună măsură aceeaşi şi în fostele provincii romane de la Dunărea de jos (Moesia Superior, Moesia Inferior), unde puţine din vechile toponime au rezistat până în vremea noastră (este vorba în special de centrele fortificate de pe Dunăre, stăpânite fără întrerupere de imperiile ce s-au succedat până în epoca modernă).

          Toponimia Daciei romane se referă deopotrivă la aşezări civile şi castre (în cele mai multe cazuri, pe lângă acestea din urmă s-au înfiripat şi aşezări civile). Dar multe aşezări, unele deosebit de importante din punct de vedere edilitar şi economic, rămân anonime. În cele ce urmează, atenţia noastră se va concentra asupra statutului aşezărilor civile; în această privinţă, documentarea noastră este cu precădere epigrafcă.

          Oraşele romane din Dacia - chiar dacă numărul lor, prin comparaţie cu alte provincii, a fost mai redus - au jucat un rol deosebit în progresul vieţii romane. Ele aduceau întrucâtva, prin aspect şi prin maniera de organizare, imaginea Romei în provincii (Aulus Gellius, scriitor roman din sec. II, le denumea chiar „mici efigii şi cópii ale Romei”: effigies parvae simulacraque populi Romani). Ele au fost, de altfel, fundate în perioada cea mai importantă a fenomenului urban în Imperiul Roman (sec. II p. Chr.).

          Vorbind despre opera împăratului Traian la Dunărea de jos, Aurelius Victor notează: castra suspectioribus atque opportunis locis exstructa ponsque Danubio impositus ac deductae coloniarum pleraeque. Tot într-un mod general se exprimă istoricul Cassius Dio: „Traian stabili în ea (Dacia) oraşe (póleiß) de colonişti”. Astfel încât, în afară de sursele epigrafice, singurul izvor care face referire la statutul oraşelor din Dacia este juristul Ulpianus (începutul sec. III); de la acesta aflăm că mai multe oraşe din Dacia au primit, în decursul sec. II, dreptul italic: In Dacia quoque Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est. Zarmizegetusa quoque eiusdem iuris est; item Napocensis colonia et Apulensis et Patavissensium vicus qui a divo Severo ius coloniae impetravit. Aceste date trebuie coroborate şi în unele cazuri emendate (rectificate) cu informaţiile esenţiale oferite de sursele epigrafice.

          Se poate remarca de la început că procesul de urbanizare a urmat întrucâtva etapele creării şi reorganizării structurilor administrative şi militare ale provinciilor Daciei.

          Prima fundaţie urbană din provincia Dacia datează din timpul domniei împăratului Traian, aşa cum glăsuieşte inscripţia pusă cu acest prilej: [Divinis auspiciis Imp(eratoris) Cae]saris divi Nerva[e f(ilii) Nervae] Traiani Augusti [Germ(anici) Dacici] condita Colonia [Ulpia Traiana Augusta] Dacica [Sarmizegetusa] per [D(ecimum) Terenti]um Scaurianum, [legatum] eius pro pr(aetore). Noua Sarmizegetusa se afla la marginea de vest a actualei Ţara Haţegului, pe locul unde ulterior (în evul mediu) s-a înfiripat satul Grădiştea (azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), la circa 45 km depărtare de fosta reşedinţă a regilor daci. Este se pare singurul oraş fundat prin colonizare efectivă, cu veterani. Numele oraşului, destul de lung, este însoţit în sec. III şi de titlul Metropolis - subliniind calitatea sa de centru al cultului imperial; adeseori, numele este redat în forme mai simple: Colonia Dacica, Colonia Sarmizegetusa, Colonia Sarmizegetusa Metropolis.

          În fruntea oraşului se afla un ordo coloniae (prefigurând în mic senatul roman), având dreptul de a emite decrete. Membrii consiliului poartă numele de decuriones, având în frunte doi bărbaţi: duoviri (duumviri); ei aveau atribuţii juridice (iure dicundo). La fiecare cinci ani se alegeau duumviri quinquennales, care, alături de atribuţiile obişnuite, aveau şi sarcina de a efectua censul şi a întocmi lista decurionilor; uneori, această cinste era acordată împăratului, care îşi exercita magistratura printr-un intermediar: quinquennalis pro imperatore. Un număr însemnat de magistraţi ai Ulpiei Traiana erau de rang ecvestru.

          Pe timpul împăratului Hadrian s-au întemeiat în Dacia două municipii: Drobeta - pe numele-i oficial municipium Hadrianum Drobetense (Drobetensium) şi Napoca - denumită oficial municipium Aelium Hadrianum Napoca (Napocensium). Municipiile romane erau conduse de un ordo decurionum, având în frunte, asemeni coloniilor, IIviri (duumviri). Există părerea că tot acum a fost ridicată în rang şi Romula (în Dacia Inferior); dar prima atestare a unui municipium Romulensium datează din timpul lui Marcus Aurelius.

          După reorganizarea Daciilor din anii 168-169, constatăm existenţa unui municipium Aurelium Apulense; după o părere oarecum generală, este vorba de ridicarea în rang a aşezării civile (vicus) de pe teritoriul actualului cartier Partoş din Alba Iulia. Dar în fruntea consiliului municipal se aflau de data aceasta IIIIviri (quattuorviri) - deoarece este vorba probabil de un municipiu de drept latin. Curând după aceasta, sub Commodus, constatăm că două municipii din Dacia sunt ridicate la rangul de colonie romană: colonia Aurelia Apulensis (în două inscripţii de la mijlocul sec. III ea va fi denumită colonia nova Apulensis, respectiv colonia Aurelia Apulensis Chrysopolis) şi colonia Aurelia Napoca; în fruntea consiliului acestora erau doi magistraţi (IIviri).

          Pe timpul lui Septimiu Sever, alte câteva aşezări sunt promovate la treapta municipală: al doilea municipiu de la Apulum (probabil din canabele legiunii XIII Gemina) - municipium Septimium Apulense; Potaissa - municipium Septimium Potaissense şi Porolissum - municipium Septimium Porolissense; se crede că tot acum au fost ridicate la acest rang Dierna şi Tibiscum. În fruntea consiliilor lor municipale (ordo decurionum) se aflau patru magistraţi, IIIIviri. Tot pe timpul acestui împărat, unele municipii sunt ridicate la treapta de colonia: Drobeta (colonia Septimia Drobetensium), Potaissa (dar, după Ulpian, colonia ar proveni dintr-un vicus) şi probabil Romula (în inscripţii din prima jumătate a sec. III denumită simplu: colonia Romulensium). Este greu de spus dacă Dierna a atins şi ea rangul de colonia, aşa cum ne lasă să credem Ulpianus (v. mai sus). De asemenea, este puţin probabil ca Ampelum, important centru al exploatărilor aurifere din Dacia, să fi primit rangul de municipium.

          O discuţie aprinsă şi îndelungată a suscitat, în literatura de specialitate privitoare la organizarea Daciei romane, problema identităţii şi localizării coloniei Malva şi implicit a provinciei Dacia Malvensis.

          Unica menţiune absolut sigură privitoare la această enigmatică aşezare se găseşte într-o diplomă militară din 7 ianuarie 230, aparţinând unui fost eques singularis Augusti, originar (ex) colonia Malvese ex Dacia. De asemenea, un laterculus de la Roma menţionează un pretorian d(omo) Malue[se] (dar, după după altă părere, ar putea fi vorba în acest caz de municipium Malvesatium din Dalmatia). În sfârşit, o inscripţie de la Smederevo (Moesia Superior) ne face cunoscut, se pare, un IIvir col(oniae) Mal(vensis). Pe de altă parte trebuie eliminată categoric, din seria probelor pertinente privitoare la atestarea şi localizarea acestei colonii, inscripţia de la Denta, unde ultimul rând păstrat menţionează aproape sigur un d(ecurio) c(oloniae) M(ursae)(din Pannonia Inferior).

          În schimb, câteva inscripţii ne permit a schiţa cadrul geografic al provinciei Dacia Malvensis. Cea mai importantă rămâne inscripţia de mult celebră de la Sevilla, care ne prezintă cariera lui Sex. Iulius Possessor, praef(ectus) cohortis III Gallorum, praepositus numeri Syrorum sagittariorum, item alae primae Hispanor(um) (aceste trupe staţionau pe Olt, în Dacia Inferioară), precum şi curator civitatis Romulensium Malvensium. O altă inscripţie, descoperită la Caesarea (în Mauretania), menţionează un tribunus n(umeri) Syrorum M(a)lvensium; acest numerus îşi avea sediul la Romula. De asemenea, la Thessalonic, doi fraţi, amândoi ofiţeri în coh(ors) I F. m(illiaria) Bryttonum Malvensis, onorează cu o inscripţie pe tatăl lor: Aurel(ium) Cassianum, v(irum) e(gregium), praesidem prov(inciae) Daciae Malvensis; cohorta respectivă (identificată între trupele Daciei Inferioare, în diplomele din anii 130 şi 140: cohors I Nervia Pacensis Brittonum milliaria) staţiona tot pe Olt, într-o vreme la Stolniceni (Buridava). Rezultă din aceste trei inscripţii că atributul Malvensis se referă la provincia Dacia Malvensis (care se identifică din punct de vedere teritorial cu fosta Dacia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei, sud-estul Transilvaniei); dar colonia Malvensis nu era identică totuşi cu Romula.

          Din păcate, Malva nu este consemnată nici de Ptolemeu, nici de Tabula Peutingeriana. Din numeroasele ipoteze formulate, ar putea fi reţinută totuşi aceea a lui C. S. Nicolăescu-Plopşor, care, acum mai bine de trei decenii, publica un fragment de relief cu inscripţie de la Cioroiu Nou (jud. Dolj): M. Opellius Maximus, / [dec(urio) Mo]ntanensium, Herculi / [pro sal(ute) Mal?]vensium ex voto posuit.

          Formal, oraşele se bucurau de o largă autonomie, având o conducere proprie, căreia îi revenea sarcina de a a rezolva toate problemele locale. La viaţa publică şi, cu atât mai mult, la conducerea oraşelor, participau numai cetăţenii (municipes).

          Organul de conducere al oraşelor (municipia, coloniae), dar şi al unor aşezări de caracter cvasi-urban (de exemplu Ampelum sau canabele legiunii XIII Gemina), era ordo decurionum (uneori numit simplu, ordo); din rândul decurionilor făceau parte cetăţenii cei mai de vază ai oraşelor. După cum rezultă din lex Malacitana, lex Salpensana şi lex Irnitana (legi de organizare a municipiilor Malaca, Salpensa şi Irni din Hispania Baetica, datând din timpul lui Domitian), înscrierea pe lista decurionilor atrăgea, în municipiile de drept latin, acordarea cetăţeniei romane.

          Apartenenţa la ordo decurionum era limitată de trei condiţii: obligaţia de a fi născut om liber (ingenuus), vârsta de minimum 25 de ani şi posedarea unui cens de minimum 100 000 de sesterţi. Dar nu lipsesc excepţiile (cea mai strict respectată condiţie fiind posedarea censului corespunzător); astfel, fiii decurionilor puteau fi înscrişi în album încă înainte de împlinirea vârstei legale; de asemenea, în afară de decurionii propriu-zişi, înscrişi după rang, existau aşa-numiţii decuriones ornamentarii, care primeau numai însemnele onorifice ale decurionatului (ornamenta decurionalia. Ordo decurionum se bucura de un prestigiu deosebit, asemeni senatului de la Roma; de aceea, el îşi asumă sau i se atribuie - oficial sau ca simplu act de atenţie - titlul de splendidissimus.

          În provincii, în coloniile şi municipiile romane, locul consulilor îl ţineau tot doi bărbaţi, duumviri (duoviri); ei erau eponimi (dădeau numele anului); purtau toga praetexta şi erau precedaţi de doi lictori. În municipiile de drept latin, întâlnim patru magistraţi - IIIIviri (quattuorviri); unul dintre aceşti patru bărbaţi se intitula primus şi prezida şedinţele ordinului. În afară de aceştia, inscripţiile mai atestă aediles şi quaestores, având atribuţii identice cu ale omonimilor lor de la Roma.

          Alături de magistraţi, mai trebuie amintiţi preoţii; ei erau aleşi de ordo decurionum. Cea mai înaltă funcţie sacerdotală era cea de pontifex; mai sunt atestaţi flamines, însărcinaţi cu efectuarea sacrificiilor publice şi oficierea cultului împăratului, precum şi augures şi haruspices. Personajele importante cumulau, pe lângă funcţiile municipale, şi demnităţi preoţeşti, ca semn de prestigiu şi influenţă. De asemenea, un personaj putea deţine onoruri municipale şi sacerdotale în mai multe localităţi, uneori chiar concomitent.

          Imaginea vieţii municipale din Dacia se completează cu calitatea de patronus. Această onoare se acorda de obicei unor personaje de vază, de la care cetăţenii sperau ajutor şi protecţie. Cele mai frecvente menţiuni le întâlnim la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde acest titlu este adesea deţinut de guvernatorii provinciali. În alte oraşe ale Daciei, întâlnim deţinând această demnitate o serie de personaje de rang ecvestru (la Drobeta, Apulum, Napoca, Porolissum).

Dacă oraşele polarizează viaţa civică a provinciei şi reprezintă principalele centre de producţie meşteşugărească şi activitate comercială, nu mai puţin important este studiul aşezărilor rurale - atât prin faptul că în ele trăia cea mai mare parte a populaţiei provinciei, cât şi prin contribuţia lor la viaţa economică (agricultura cu ramurile ei). Cunoaştem astfel, datorită cercetărilor arheologice, un număr foarte mare de aşezări rurale; sursele antice (inclusiv cele epigrafice) ne fac cunoscute numele unora dintre ele, însă cele mai multe (unele deosebit de importante: Micăsasa, Cristeşti, Cioroiu Nou etc.) rămân încă anonime. Dar cel mai defectuos informaţi suntem asupra rangului (statutului juridic) al acestor aşezări, multe dintre ele cu rol important în viaţa provinciei (Alburnus Maior, Ampelum, Salinae, Sucidava etc.), staţiuni balneare (Germisara, aşezarea anonimă de la Băile Herculane) etc.

          În Dacia sunt atestaţi, pe cale epigrafică, pagi. În epoca romană, aceştia erau unităţi autonome în teritoriul unei cetăţi; fiecare pagus avea nume propriu, care se trăgea de la cel al populaţiei care îl locuia (cu acest sens, de district sau canton, îi atestă Caesar la galli şi germani) sau de la localitatea reprezentând capitala acelui district. Astfel, de la Călanu Mic provine o inscripţie menţionând un dec(urio) col(oniae), praef(ectus) pag(i) Aquensis; omisiunea numelui coloniei este o sugestie sigură că epigrafa a fost înălţată în teritoriul coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din care făcea parte şi pagus Aquensis. Titlul de praefectus arată că deţinătorul lui, decurion al coloniei, era însărcinat (probabil provizoriu) cu conducerea districtului (pagus) respectiv. Inscripţiile atestă de asemenea un pagus Miciensis (centrul la Micia, azi Veţel, jud. Hunedoara), având în frunte doi magistri; locuitorii acestuia erau veterani et cives Romani (Micienses).

          Alte aşezări poartă numele de vici; Caesar dă acest nume tuturor satelor întâlnite în Gallia. În epoca romană, termenul se aplică unui grup mai mic sau mai mare de locuinţe, iar locuitorii se cheamă vicani; aceştia erau colonişti sau veterani, dar şi peregrini şi autohtoni. În această situaţie a fost Potaissa - Patavissensium vicus, înainte de a urca la treapta de oraş, după cum ne informează juristul Ulpianus; în această situaţie au fost probabil şi alte aşezări, viitoare oraşe (municipia şi coloniae) ale Daciei romane. Epigrafic, vici sunt atestaţi doar de două ori: R[....]ul(um), vicus An[artor(um), probabil un sat de autohtoni (după nume, celţi dacizaţi) din nord-vestul Daciei, la Almaşul Mare; vicus Pirustarum - cartierul minerilor dalmatini de la Alburnus Maior.

          Nu ştim care era statutul juridic al aşezării romane de la Sucidava. Dintr-o inscripţie, pe baza căreia s-a putut localiza acest toponim antic, aflăm de un alt sistem de organizare a aşezărilor rurale; în ea sunt amintiţi curial(es) territ(orii) Suc(idavensis), care se îngrijesc de restaurarea unui templu al zeiţei Nemesis. O analogie întâlnim într-o inscripţie din Dobrogea, menţionând un loci princeps, quinquennalis territo(rii) Capidavensis; cum statutul Capidavei era cel de vicus, este probabil că şi Sucidava era tot un vicus. Din rândurile satelor care făceau parte din territorium se alegeau acei curiales, formând probabil un fel de ordo, ca la Barboşi (în sudul Moldovei); inscripţia de la Barboşi şi cea de la Capidava arată că în fruntea lor se afla un quinquennalis.

          Pentru că a fost vorba de minerii dalmatini, amintim că aşezările acestora din ţinutul aurifer poartă uneori denumirea de castella, precum: K(astellum) Ansum, K(astellum) Artum, K(astellum) Avieretium, K(astellum) Baridustarum; ele par a fi fost conduse de un princeps: aşa se intitulează unul din martorii care semnează un act de vânzare a unei sclave (pe o tăbliţă cerată din anul 139).

          De-a lungul drumurilor şi în punctele de control de la graniţă sunt atestate aşa-numitele stationes - fiscale, vamale, de poştă, militare (de pază şi control). Astfel, deosebit interes prezintă o inscripţie votivă de la Căşei (pe Someş) din anul 239, pusă de un b(ene)f(iciarius) co(n)s(ularis), [mi]l(es) le[g(ionis)] XIII G(eminae) Gordi(anae), aed[il(is)] col(oniae) Nap(ocensis), agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium); această statio mai este menţionată şi în alte inscripţii. Importanţa inscripţiei citate constă mai întâi în menţionarea unei unităţi administrativ-teritoriale (regio) sub jurisdicţie militară; apoi, pentru însăşi funcţia municipală la Napoca, pe care acest personaj ar fi fi exercitat-o concomitent cu comanda militară asupra regiunii Ansamensilor („cei de pe râul Samus”, ad Samum). Tot o statio militară este atestată şi la Cioroiu Nou (jud. Dolj), unde a apărut o inscripţie închinată mai multor divinităţi, între care [Genio] stationis, de un speculator din legiunea VII Claudia (probabil pe timpul lui Filip Arabul); dar statutul juridic al aşezării (precum atâtea din Dacia: Ampelum, Alburnus Maior etc.) rămâne necunoscut. Dintr-o tăbliţă cerată aflăm de o statio Resculi, undeva în apropiere de (sau la) Alburnus Maior, probabil o statio vamală.

          În concluzie, se poate afirma că teritoriul provinciei era împărţit între oraşe (municipii şi colonii, care dispuneau fiecare de un întins teritoriu rural), castre (legiuni şi trupe auxiliare, în care erau stabiliţi cu precădere peregrini, în special daci - strămutaţi din aşezările lor de autorităţile romane sau reveniţi din pribegie de peste graniţele provinciei; ordinea în aceste ţinuturi era supravegheată prin posturi de jandarmerie, depinzând direct de autoritatea guvernatorului, de aceea având în frunte câte un beneficiarius consularis) şi domenii ale împăratului (în special în zona auriferă a Munţilor Apuseni, dar probabil şi a ocnelor de sare: Salinae). 

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor