Al doilea razboi daco roman (105 - 106)

Traian părăsea Roma la 4 iunie 105, îmbarcându-se la Brundisium; îmbarcarea împăratului şi a statului său major este redată de o scenă de pe Columnă (LXXIX). Încă pe pământ roman, înainte de a ajunge în Dacia, Traian va fi fost întâmpinat de o solie din partea regelui dac. “Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian - şi încă din alte pricini -, Decebal ceru iarăşi pace” (Cassius Dio, LXVIII 11,1). Condiţiile care i le punea împăratul erau probabil inacceptabile; textul păstrat din Istoria romană a lui Cassius Dio menţionează numai: “Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea” - ceeace este destul pentru a ne face să înţelegem că pretenţiile lui Traian echivalau cu o capitulare fără condiţii, erau deci inacceptabile; de aceea, Decebal “îşi aduna - în văzul tuturor - trupe şi chema în ajutor pe vecini”. Regele dac adresează un apel patetic popoarelor vecine, chemându-le la alianţa antiromană: “Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi” (Cassius Dio, LXVIII 11,1). Apelul a rămas probabil fără ecou. A contat desigur teama de represaliile romanilor, în caz că-l vor ajuta pe Decebal. Simţeau, totodată, că libertatea lor nu era direct şi imediat ameninţată, dar, fără îndoială, mai sperau că numicirea lui Decebal le va uşura încercarea de a ocupa cel puţin o parte din pământurile dace râvnite

          Lacuna din textul lui Cassius Dio nu ne lasă să înţelegem la ce anume sevreferă istoricul antic când scrie: “Prin forţă Decebal n-a izbutit”; în continuare ne relatează însă următoarea încercare disperată a acestuia: “Dar era cât pe-aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Triumise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dast în vileag întreaga urzeală” (Cassius Dio, LXVIII 11,3).

          Toate acestea se petreceau când Traian nu trecuse încă Dunărea. Împăratul punea probabil la punct pe teritoriul Moersiei Superioare ultimele detalii ale expediţiei. S-ar putea însă ca adversarii să nu fi socotit epuizate mijloacele diplomatice, ca dovadă că generalul Longinus este convins să aibă o întrevedere cu Decebal; iată ce ne spune Cassius Dio (LXVIII 12,1-5):

“Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el, şi, după ce-l convinse să vină sub cuvânt că va face ce i se va porunci, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia - în schimbul eliberării lui Longinus - să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse prin vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă cu ajutorul unui libert de-al său, şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască de loc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert şi făgădui să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus”.

Indiferent de pretenţia lui Decebal - exagerată de istoricul antic - ca Traian să-i restituie teritoriul cucerit şi mai ales să plătească despăgubiri de război, rezultă că Decebal încerca totuşi cu disperasre să menţină pacea; aceasta reiese şi din faptul că Longinus adoarme uşor bănuielile lui Decebal, promiţând să-l împace pe rege cu împăratul. Acum însă, eşuând tratativele, rămânea să decidă numai calea armelor.

Capturarea lui Longinus, urmată de sfârşitul tragic al acestuia, au însemnat deschiderea ostilităţilor. Columna ni-i arată pe daci atacând primii (scenele XCIII-XCV); era semnalul răscoalei antiromane, în speranţa că duşmanul va fi aruncat peste Dunăre înainte ca Traian să treacă dincoace cu grosul trupelor sale. Probabil că abia acum se refac în grabă unele fortificaţii, aşa cum au arătat cercetările arheologice: zidul Sarmizegetusei (unde se folosesc blocuri cu inscripţii şi însemne ale legiunilor romane, poate după nimicirea garnizoanei lăsate aici de Traian); construirea cetăţii nr. 2 de pe Blidaru; construirea unei incinte noi, mai largi, la cetatea de la Piatra Roşie; refacerea elementelor defensive ale cetăţii de la Costeşti.

Istoricul antic afirmă că unul din motivele pentru care Decebal ceruse pace încă de la începutul ostilităţilor era faptul că mulţi daci trecuseră de partea lui Traian. În mod constant, vina este aruncată pe nobilimea care găsea mai uşoară calea trădării decât rezistenţa armată. Columna ne arată însă un grup de daci închinându-se lui Traian (scena XC): este vorba de comaţi, bărbaţi şi copii, care întind mâinile în semn de rugă spre împărat. Scena se petrece foarte probabil la sud de Dunăre; sunt oameni paşnici fugiţi de urgia războiului, care cer poate îngăduinţa să li se permită revenirea la vetrele lor. Fără îndoială că împăratul le-a îndeplinit rugămintea - altfel, reprezentarea scenei nu şi-ar fi avut rostul.

Abia după aceea Columna (XCVIII-XCIX) reprezintă podul de peste Dunăre construit de Apollodor; scena înfăţişează pe Traian pe cale de a aduce o jertfă cu prilejul inaugurării podului.

“Traian trecu Istrul pe acest pod şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simţind el că nu se va mai vindeca, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce săvârşi fapte măreţe” (Cassius Dio, LXVIII 14,1-2). Este tot ce ne-a rămas de la Cassius Dio despre acest război, de fapt ceea ce s-a păstrat din excerptele lui Xiphilinus; relatarea istoricului antic trebuie să fi fost însă destul de amplă, dacă a ţinut să consemneze chiar şi un episod mărunt precum acela despre eroismul călăreţului roman.

Războiul a fost se pare destul de greu resimţit şi de romani. Istoricul antic ne spune că Traian “a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare”; împăratul a gândit bine fiecare acţiune, pentru a evita capcanele şi situaţiile neprevăzute. Biruinţa a fost câştigată “după îndelungi şi grele strădanii”. Este ceea ce rezultă şi din scenele Columnei. Se pare că toată vara anului 105 a fost trecută cu operaţiuni menite a readuce armata romană la poziţiile pierdute în urma dezlănţuirii răscoalei antiromane. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat probabil şi atunci din mai multe direcţii; din vest, prin Banat până spre valea Mureşuluii şi pe valea Apei Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan; în sfârşit, poate că şi pe valea Oltului. În orice caz, la căderea iernii, cercul în jurul cuibului de vulturi din munţi trebuie să se fi strâns puternic.

Probabil că operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi au început abia în vara anului 106. Arheologii au constatat că cetatea de la Costeşti a fost din nou trecută prin foc şi sabie. La asediul cetăţilor, romanii folosesc maşini de război şi scări pentru escaladarea zidurilor. Într-o scenă de pe Columnă (CXIII), se vede cum un castru roman a fost ridicat în apropierea zidurilor unei cetăţi dacice; ea nu pare a fi Sarmizegetusa, cum se crede, pentru că sistemul de construcţie a zidurilor (rânduri din pietre neregulate alternând cu bârne de lemn) este diferit de cel constatat prin cercetările arheologice de la Sarmizegetusa Regia (blocuri paralelipipedice de piatră). Se văd soldaţii romani purtând scări pentru a asalta zidurile citadelei dacice, apoi escaladându-le; dar se pare că apărătorii au respins atacul. În continuare, se văd alte lupte violente; soldaţii romani sunt biruitori, dacii zac doborâţi cu săbiile încovoiate căzute alături.

Alte scene redau asediul unei cetăţi cu ziduri din piatră tăiată regulat (CXVI şi urm.). Aceasta trebuie să fie Sarmizegetusa. Scena prezintă soldaţi romani care probabil escaladează zidurile, în timp ce alţii, din afară, cu târnăcoape, încearcă să facă o breşă în zid. S-ar părea că şi aici atacul a fost respins, căci într-o scenă (CXVII) vedem cum soldaţii romani construiesc un fel de turn de lemn (?), pentru a putea urca pe ziduri. Câteva scene redau în continuare asediul capitalei regale. Apărătorii rezistă cu înverşunare, deşi sunt sleiţi de puteri. O scenă dramatică (CXX) redă împărţirea ultimelor rezerve de apă între apărători; sunt deopotrivă tarabostes (îi recunoaştem după pileus) şi comaţi. Într-o altă scenă (CXIX) vedem cum apărătorii pun foc construcţiilor din cetate, pentru ca nimic să nu cadă în mâna cuceritorului. Dar rezistenţa continuă în alte părţi. Într-o scenă (CXXXII-CXXXIII), vedem cum apărătorii părăsesc o cetate, poate în cursul nopţii, în linişte, cu gândul de a cuceri printr-un atac prin surprindere castrul roman din apropiere. Într-adevăr, o scenă de pe Columnă (CXXXIV) îi arată cum, protejaţi de scuturile lor ovale, dacii încearcă să ia cu asalt un castru, dar sunt respinşi cu pierderi grele; un grup de tarabostes asistă de pe o înălţime la luptă, cel din centru pare a fi chiar regele Decebal (scena CXXXV).

Din capitala cucerită şi jefuită, romanii duc tot ce pot lua (vezi scena CXXIV); o scenă (CXXXVIII) arată cum prada, constând din vase probabil din metal preţios, este încărcată în samare pe cai. Între timp, a fost capturat şi tezaurul regal. “Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi aur, precum şi alte lucruri preţioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase perste ele pietre şi îngrămădise pămant, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia {Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, vestminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său, care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea” (Cassius Dio, LXVIII 14,4-5).

Cei scăpaţi din încercuire - printre ei însuşi regele Decebal - încearcă să se desprindă de urmăritori. Probabil că viteazul rege spera să mai organizeze o rezistenţă, spre răsărit, unde mai avea cetăţi care încă nu fuseseră cucerite. Poate voia să treacă mai departe, dincolo de munţi, să înjghebe o coaliţie cu bastarnii şi roxolanii cu care se aliase în cursul expediţiei moesice din iarna dintre anii 101-102. Această nădejde va fi împărtăşit-o credincioşilor săi, cărora le mai vorbeşte într-o scenă reprodusă de Columnă (CXXXIX). Dar romanii erau pe urmele lor (scenele CXLII-CXLIV). Textul lui Cassius Dio (LXVIII 14,3; la Xiphilinus) redă epilogul într-o singură frază: “Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie făcut prizonier, îşi curmă zilele”. La Pliniu cel Tânăr întâlnim doar o aluzie într-una din epistole (VIII 4,2): “un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără să fi pierdut niciodată nădejdea”.

Sfârşitul eroic al regelui este redat într-o scenă a Columnei (CXLV). Regele apare aşezat lângă trunchiul unui copac, sprijinit în genunchiul şi braţul stâng, iar piciorul drept întins, cu scutul căzut alături; în mâna stângă ţine un pumnal uşor curbat, pe care-l duce spre gât. Câţiva călăreţi, cu braţele ridicate în care ţineau probabil lăncile, sunt încă în avânt, ceea ce înseamnă că se aflau la oarecare distanţă de rege; în fruntea lor se vede alt călăreţ, probabil comandantul, căci are braţul drept întins, cu degetele apucătoare îndoite, semn că ţinea o sabie.

Un document deosebit de important pentru împrejurările sfârşitului eroic al regelui Decebal este stela funerară a lui Ti. Claudius Maximus descoperită la Grammeni (lângă anticul Philippi), pe teritoriul fostei provincii romane a Macedoniei. Sus, în registrul sculptural, este redat un călăreţ roman în galop, aruncându-se asupra unui om prăbuşit la pământ; acesta din urmă poartă pe cap un fel de bonetă cu moţ (pileus), iar din mână îi cade un pumnal încovoiat. Dedesubt sunt redate câteva decoraţii primite de Ti. Claudius Maximus în cursul serviciului său militar. Inscripţia, păstrată aproape în întregime, este următoarea:

Ti. Claudius Maximus, vet(eranus), [s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit); militavit

eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) p(ia) f(ideli), factus qu(a)estor equit(um), singularis legati legionis eiusdem, vexillarius equitum itembello Dacico ob virtute(m) donis donatus ab imp(eratore) Domitiano, factus dupli(carius) a divo Troiano in ala secu(n)d(a) Pannoniorum a quo et fa(c)tus explorator in bello Dacico et ob virtute(m) bis donis donatus bello Dacico et Parthico et ab eode(m) factus decurio in ala eade(m) quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro, missus voluntarius honesta missione a Terent[io Scau]riano, consulare [exerci]tus provinciae nov[ae....].

“Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viaţă s­-a îngrijit să se facă (acest monument); a făcut serviciul militar călăreţ în legiunea VII Claudia pia fidelis; făcut cvestor al călăreţilor, ales în garda de corp a legatului aceleiaşi legiuni, stegar al călăreţilor; de asemenea, decorat pentru virtute în războiul dacic de împăratul Domitian; făcut duplicarius de către divul Traian în ala a doua de pannoni, de către care a şi fost făcut cercetaş în războiul dacic şi pentru virtute de două ori decorat în războiul dacic şi în cel partic şi de către acelaşi [împărat} făcut decurion în aceeaşi ală fiindcă prinsese pe Decebal şi îi dusese capul la Ranisstorum; trimis voluntar, după lăsarea la vatră de către Terentius Scaurianus, consularul noii provincii...”.

Aşadar, o descoperire epigrafică excepţională ne-a revelat în chip neaşteptat numele celui ce conducea grupul de călăreţi (cercetaşi) romani porniţi pe urmele lui Decebal. Într-o altă scenă de pe Columnă (CXLVII), grav mutilată, vedem cum capul regelui şi mâna dreaptă a acestuia sunt prezentate pe o tipsie armatei: pentru ca să se afle că marele adversar al Romei fusese răpus. Dar adevărata valoare a stelei lui Ti. Claudius Maximus constă în faptul că se confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian: faptul că Decebal şi-a pus el însuşi cu demnitate capăt vieţii.

Actul eroic şi disperat mai apare redat pe câteva vase fragmentare de tip terra sigillata descoperite în Gallia. Remarcăm prezenţa acestui motiv istoric în repertoriul unui centru ceramic din sud-estul Galliei. După părerea noastră, această prezenţă nu este întâmplătoare. Astfel, se poate aminti descoperirea la Axima, nu departe de centrul ceramic amintit, a unei inscripţii datând din anul 108:

Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifici max(imo) tribunic(iae) potest(atis) XII imp(eratori) VI co(n)s(uli) V p(atri) p(atriae), devictis Dacis, Foroclaud(ienses) pub(lice).

          “Împăratului Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, fiul divului Nerva, mare preot, învestit a douăsprezecea oară cu puterea tribuniciană, având cea de-a şasea salutaţie imperială, consul pentru a cincea oară, părinte al patriei, fiind înfrânţi Dacii, (au ridicat această inscripţie) cetăţenii din Forum Claudii, pe cheltuială publică”.

          Tragicul act este demn de marii eroi ai antichităţii. Decebal ştia că învingătorul nu va fi mărinimos cu el. Dar mai grea decât moartea era umilinţa la care ar fi fost supus în cursul serbării triumfuluiîmpăratului. Doar cu numai câţiva ani în urmă, în 100, Pliniu celTânăr i se adresase astfel împăratului în Panegyricus (!7,1-3):

          “Am impresia că văd de pe acum un triumf,plin nu de prăzi alese din provincii sau de aur stors de la aliaţi, ci de arme duşmane şi de lanţuri ale regilor luaţi prizonieri; mă şi văd cum încerc să recunosc numele lungi ale acestor conducători şi trupurile lor care nu desmint deloc faima numelui lor. Mi se pare că văd tablourile pline de isprăvile groaznice ale barbarilor, iar pe fiecare dintre ei, cu mâinile legate, urmând tabloul cu isprăvile sale. Apoi [te văd] pe tine, în picioare, urmărind îndeaproape, din spate, neamurile învinse; iar înaintea carului sunt scuturile pe care tu însuţi le-ai străpuns.Şi nu ţi-ar lipsi nici spolia opima, dacă ar îndrăzni să te înfrunte vreun rege şi dacă nu s-ar îngrozi nu numai de suliţele aruncate de tine, dar şi de căutătura ta, chiar atunci când vă desparte un câmp întreg şi toată armata”.

          Regele erou a preferat moartea dezonoarei. Cu aceeaşi înverşunare au fost urmăriţi probabil toţi ceilalţi membri ai familiei regale. Pe Columnă (scena CXLVI) vedem cum doi copilandri, probabil vlăstare regeşti, sunt capturaţi de soldaţii romani. Ei nu trebuiau să scape cu fuga la neamurile vecine, unde ar fi putut conspira pentru organizarea unei coaliţii antiromane, menţinând, totodată, vie în sufletele dacilor învinşi scânteia rezistenţei antiromane. Legaţi în lanţuri - aşa cum apar doi asemenea captivi pe fragmentul de vas de la Blain -, aceşti prizonieri de neam regal erau meniţi a împodobi cortegiul triumfal al împăratului.

          Moartea regelui a pus practic capăt războiului. Chiar înainte de relatarea actului disperat, o scenă de pe Columnă (CXLI) arată un grup de nobili daci închinandu-se lui Traian: unul apare îngenunchiat, cu braţele deschise şi lăsate în jos, alţi cinci întind braţul drept în semn de implorare. Scena vrea să arate că împăratul este generos cu învinşii (dictonul vergilian: parcere subiectis); altfel, i-ar fi arătat suferind represaliile şi mania învingătorului.

          Focare de rezistenţă armată au continuat să existe şi după aceea. O scenă (CLI) redă o ultimă luptă; în faţa unei aşezări întărite cu zid din piatră cioplită şi palisadă, un grup de daci şi sarmaţi (recunoscuţi după bonetele lor conice) luptă cu disperare cu soldaţii romani; un dac căzut în genunchi este pe cale a fi străpuns de lancea duşmanului. Scena prezintă importanţă deosebită; pentru prima dată aflăm că alături de daci în acest război luptă şi nişte aliaţi al căror ajutor a venit se pare prea târziu. S-ar găsi astfel o explicaţie la următoarea frază din opera lui Sex. Aurelius Victor (Caesares 13,3): quippe primus aut solum etiam, vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decibalo rege ac Sardonio (“într-adevăr, primul sau singurul a extins stăpânirea romană peste Istru, fiind supuşi în provincie pileaţii dacilor şi neamurile scitice, regele Decebalus şi Sardonius”). Este clar că Dacorum pileati reprezintă (semnifică) poporul dac condus de regele Decebal; dar Sacae nationes sunt altceva, iar Sardonius poate fi conducătorul războinicilor roxolani retardatari care apar în scena abia menţionată de pe Columna lui Traian. Poate că Decebal, ieşind din cetatea încercuită şi luând-o spre răsărit, spera în sosirea acestui ajutor, cu care să încerce o nouă rezistenţă. Nădejdea i-a fost spulberată de escadronul de călăreţi din ala II Pannoniorum condus de Ti. Claudius Maximus, care s-au luat pe urmele sale.

          Pentru a face orice rezistenţă a dacilor imposibilă, romanii distrug din temelie cetăţile şi sanctuarele lor. Într-o scenă de pe Columnă, vedem cum, în timp ce soldaţii romani pun foc unei cetăţi, auxiliarii romani escortează un grup de daci (CLIII). Este greu de spus ce reprezintă această scenă; puţin probabil să fie prinşi de război, duşi în sclavie, căci nu au mâinile legate. Erau poate cei ce vor fi înrolaţi cu forţa în unităţile auxiliare romane? Mult mai probabil par să fie locuitorii evacuaţi din cetatea căreia i se pune foc; că este aşa, rezultă şi din alte doă scene în continuare, în care vedem aceşti oameni porniţi din locurile lor împreună cu vitele lor. O altă interpretare a acestor scene (Froehner, Cichorius, Lehmann-Hartleben, Christescu etc.), cum că ar fi vorba de exodul acestei populaţii, dincolo de graniţele provinciei romane, nu este acceptabilă, deoarece cei plecaţi sunt însoţiţi de soldaţi romani. Aşa cum au subliniat o serie de istorici ai noştri (în special H. Daicoviciu), este vorba de evacuarea populaţiei din zona cetăţilor şi din locurile unde se vor înălţa castrele sistemului defensiv roman.

          După ce ne informează lapidar că regele Decebal şi-a pus capăt zilelor, rezumatul lui Xiphilinus mai adaugă: “Capul său fu dus la Roma” (Cassius Dio, LXVIII 14,3). Evenimentul este consemnat şi în Fasti Ostienses pentru anul 106: [caput D]ecibali [regis in sca]lis Gemon[is expositum sau iacuit] (“capul lui Decebal a fost aruncat pe scările Gemoniilor”); din păcate, nu se păstrează data (luna şi ziua) acestei însemnări, pentru a avea şi o indicaţie despre sfârşitul războiului.

          O inscripţie grecească din Cyrenaica - din păcate, tot nedatată - se referă şi ea la “capturarea” monarhului Decebalus ( [tòn tôn Dakôn monar]xôn Élabe[...] ); titlul merită a fi reţinut, dacă avem în vedere că în istoria lui Cassius Dio (LXVII 7,2-3) demnitatea regală este desemnată cu termenul de basileus.

          Victoria împotriva dacilor a fost sărbătorită cu fast la Roma. Excerptatorul lui Cassius Dio (LXVIII 15,1) notează: “După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărare solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori”. Senatul roman a decretat ridicarea în forul care poartă numele lui Traian a unei coloane, având în vârf statuia împpăratului, iar pe fus având gravată într-o friză continuă istoria celor două războaie.

          În legătură cu războaiele cu dacii şi victoria lor s-au emis numeroase monede: de aur, argint şi bronz; pentru ideea urmărită de subiectul nostru, ne vom mulţumi a face doar o prezentare generală a principalelor tipuri. Se pot aminti astfel mai întâi monedele reprezentând pe Traian în galop, trecând peste un dac căzut la pământ; probabil că aceste piese sunt cele mai vechi, bătute chiar în cursul operaţiunilor militare din 105-106. O monedă reprezintă pe Traian aducând un dac, care cade în genunchiu, în faţa unui personaj cu togă, reprezentând senatul; pe alta, vedem Roma ţinând Victorie şi suliţă, iar la picioare un dac îngenunchiat. Cele mai interesante piese privitoare la înfrângerea Daciei sunt cele purtând în exergă legenda DAC(ia) CAP(ta); reversul acestora reprezintă un dac (sau Dacia personificată) cu mâinile legate şi cu sabia încovoiată la pământ. Câteva monede reprezintă pe zeiţa Victoria atârnând de un trunchi de arbore un scut pe care a scris VIC(toria) DAC(ica). Legate de triumful dacic sunt emisiunile reprezentând pe Traian în cvadrigă ori încununat de zeiţa Victoria. Un loc important deţin piesele cu simbolizarea păcii; cea mai interesantă ni se pare una reprezentând pe Pax cu torţă, punând foc unei grămezi de prăzi.

          Evident imitat după tipul monetar al dacului înfrânt, este un medalion de plumb descoperit la Pârjoaia (jud. Constanţa), reprezentând un călăreţ roman care se aruncă asupra unui personaj căzut la pământ.

          Motivul dacului înfrânt este întâlnit pe alte două monumente sculpturale.

          Unul a fost descoperit la Atena. Din trupul unui personaj se mai păstrează doar piciorul drept, care apasă asupra unui om căzut la pământ, identificat ipotetic cu un dac.

          Mai interesant este un relief descoperit la Grădiştea Muncelului, la o distanţă oarecare de latura de est a cetăţii. Este vorba de un bloc de calcar văros (0,83 x 0,57 x 0,33 m), rău conservat; lipseşte sfertul de sus din dreapta; totuşi, elementele esenţiale ale scenei se pot încă distinge. Astfel, în partea stângă se vede un personaj în picioare, ţinând în mâna dreaptă o lance; capul este corodat; braţul stâng este întins; piciorul stâng, îndoit, din profil, apasă genunchiul unui om răsturnat la pământ. Acesta din urmă este redat în proporţii reduse faţă de personajul principal. Deasupra capului său, mai spre dreapta, este sculptată o sabie încovoiată; prin acest din urmă element, personajul căzut este identificat cu un dac, iar învingătorul era probabil însuşi împăratul Traian.

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor