Acordul de la Osborne

     Încă din aprilie 1857 Napoleon al III-lea hotărâse s-o viziteze pe regina Victoria, care se afla atunci la palatul Osborne, de pe insula Wight. Ambele părţi îşi puneau mari speranţe în această întrevedere. Vizita a durat de la 6 până la 10 august 1857. Napoleon era secundat de către Persigny şi Walewski, iar regina Victoria şi prinţul Albert, care nu participaseră activ la găsirea soluţiei, au lăsat rezolvarea problemei pe seama lui Clarendon şi Palmerston.

     În prima zi a avut loc un schimb de păreri între Napoleon al III-lea şi prinţul Albert. Conferinţe îndelungate s-au ţinut pe data de 7 şi 8 august. De la Walewski aflăm că miniştrii englezi au fost puşi la curent cu fraudele săvârşite în Moldova şi, deşi la început aceştia sperau că partea franceză nu va insista asupra anulării alegerilor, până la urmă au fost nevoiţi să accepte cerinţa dată. Confirmă acest fapt scrisoarea lui Clarendon către Stratford, în care el scrie că Napoleon al III-lea este calm şi obosit, însă ferm decis de a nu accepta mai mult nici o altă satisfacţie decât acea pe care a cerut-o, deoarece în caz contrar el va fi dezonorat în ochii Europei.

     Tot de la Clarendon aflăm că Napoleon era exasperat de comportamentul turcilor şi îşi exprimă îndoielile sale privitoare la stabilitatea Imperiului Otoman, declarând că puterile creştine ar face un lucru bun, dacă ar alunga turcii din Europa şi i-ar împinge spre Asia. Reprezentanţii britanici s-au străduit din răsputeri să-l convingă că existenţa Imperiului Otoman era o necesitate pentru a susţine echilibrul european şi că dezintegrarea acestuia ar produce un război european. Cerinţele miniştrilor englezi în cadrul întâlnirii de la Osborne, după spusele lui Walewski, erau următoarele: renunţarea la unirea politică a Principatelor Române, dizolvarea comisiei internaţionale de la Bucureşti, renunţarea de către Franţa la ideea convocării Divanelor ad-hoc şi înaintarea problemei congresului Marilor Puteri. Tot el afirmă că această propunere a fost respinsă.

      Înţelegerea survenită la Osborne pe 9 august n-a fost fixată în termenii unui acord semnat de ambele părţi, iar participanţii la ea au căzut de acord să ţină în secret conţinutul acesteia. Aflăm despre rezultatele ei din Memorandumul englez, redactat la 9 august 1857 de către Palmerston şi Clarendon, pentru a informa cabinetul englez, şi din scrisoarea lui Walewski către Bourqueney cu aceeaşi dată. Conţinutul acestui acord se reduce la două puncte. Primul punct era foarte explicit şi prevedea că guvernul englez şi-a asumat obligaţia să anuleze alegerile moldave şi să revizuiască listele în conformitate cu deciziile de la 30 mai la Constantinopol. Cât priveşte al doilea punct, acordul este mai puţin precis, partea engleză şi cea franceză prezentându-ne variante destul de diferite.

      Memorandumul englez susţine că guvernele englez şi francez vor strădui, pe de o parte, de a garanta suveranitatea sultanului asupra Provinciilor Danubiene şi, pe de alta, de a asigura provinciilor o organizare destinată de a menţine străvechile privilegii şi de a favoriza progresul lor şi prosperitatea lor. Se preconiza, de asemenea, că, deşi se vor păstra guvernele separate, va exista un sistem comun în ceea ce priveşte toate chestiunile de ordin civil şi militar.

     Franţa promisese aliatei sale să renunţe la ideea unirii desăvârşite şi cea a domnitorului străin, pentru a pleda în schimb pentru o largă unire administrativă a Principatelor Române.

     Ambele părţi participante la această întrunire au mers la unele cedări, doar că englezii realizau o cedare imediată, iar francezii – o cedare viitoare. Cedarea Angliei a fost evidentă pentru toată lumea – acceptarea cerinţei franceze de anulare a alegerilor falsificate din Moldova şi asumarea responsabilităţii de a cere Austriei să se alăture Angliei în convingerea Porţii Otomane în anularea

alegerilor din Moldova şi pregătirea listelor electorale noi în baza firmanului interpretărilor adoptate pentru Valahia. Cât priveşte compromisul din partea francezilor, acesta se rezuma la refuzul de la ideea unui prinţ străin în fruntea Principatelor Române  şi promisiunea de a merge în întâmpinarea aliaţilor săi la viitoarea conferinţă ce urma să se întrunească pentru a decide soarta Principatelor.

În afară de ideea prinţului străin, francezii încă nu hotărâse ce anume vor reduce din programul unirii definitive a Principatelor, ba chiar sperau că în cazul votării pozitive a unirii de către Divanurile ad-hoc, guvernul englez, sub influenţa opiniei publice, va fi nevoit să cedeze şi să accepte unirea.

 

Sursa: Diana Dumitru, Marea Britanie și unirea Principatelor Române